Había una vez una abuela y un anciano. La abuela tenía una gallina y el anciano un gallo; la gallina de la abuela ponía huevos dos veces al día y la abuela comía muchos huevos; y no le daba nada al anciano. Un día el anciano perdió los estribos y dijo:
"Abuela, comes como en la feria de Cremene". Dame algunos huevos, para que al menos pueda recuperar el apetito.
- ¡Por supuesto que no! dijo la abuela, que era muy tacaña. Si tienes ganas de huevos, pega también a tu gallo, para que ponga huevos y cómelos; así le pegué a la gallina, y aquí está ella, poniendo huevos.
El anciano codicioso rápidamente atrapa al gallo y le da una buena paliza, diciendo:
- ¡O pones huevos o sales de mi casa
El gallo se escapó de casa y caminó por los caminos. Mientras caminaba por una carretera encontró una bolsa con dos centavos y regresó con ella a cuestas a la casa del anciano. En el camino se encontró con un carruaje con un noble y algunas damas. El noble pide al estornino: Bájate y mira qué tiene el gallo en el redil.
El estornino se bajó rápidamente del carruaje, y atrapó al gallo y, tomando la bolsa, se la dió al noble y siguieron viaje. El gallo, molesto, no se rindió, sino que fue tras el carruaje, diciendo sin cesar:
¡Kikirikí! Gran noble,
¡Mete dos centavos en la bolsa!
El noble, molesto, cuando llegaron a una fuente, le dijo al anciano:
-Coge al gallo travieso y mételo en el pozo.
El estornino volvió a bajar del carruaje, atrapó al gallo y lo tiró al pozo El gallo, viendo este gran peligro, empezó a tragar; y traga y traga, hasta que tragó toda el agua del pozo. Luego salió volando de allí y siguió al carruaje de nuevo, diciendo:
¡Kikirikí! Gran noble,
¡Mete dos centavos en la bolsa!
El noble, al ver esto, se asombró mucho y dijo:
- ¡Maldito gallo! Bueno, déjame darte el dinero. Y cuando llegó a casa, le dice a la abuela en la cocina que coja al gallo, lo arroje a un horno lleno de brasas y ponga encima una losa. Ella hace lo que le dice su maestro. El gallo, al ver esta gran injusticia, comienza a verter el agua; y vierte toda el agua del pozo en el fuego, hasta que se apaga por completo y el horno se enfría. Luego, le da un golpe a la losa en la boca del horno, sale sano y salvo y de allí, corre hacia la ventana del noble y comienza a golpear con el pico en las ventanas y decir:
¡Kikirikí! Gran noble,
¡Mete dos centavos en la bolsa!
"Bueno, encontré mi problema con este gallo", dijo el noble angustiado. “Sácalo de mi cabeza y échalo con el rebaño de bueyes y vacas; tal vez algún toro enojado lo atacará”
El estornino vuelve a tomar el gallo y lo lanza a la manada. ¡Entonces daba gusto ver al gallo tragar bueyes, vacas y terneros; hasta que se tragó toda la manada, su barriga se hizo grande, ¡tan grande como una montaña! Luego volvió a la ventana, extendió sus alas al sol y ¡comenzó de nuevo!
¡Kikirikí! Gran noble,
¡Mete dos centavos en la bolsa!
El noble, cuando lo vio, se quebró a su pesar y no sabía qué hacer, simplemente se desharía del gallo. "Lo pondré en la caja de dinero." tal vez se trague las monedas, se le queden en la garganta, se ahogue y yo me deshaga de él.
Y, como él dijo, cogió al gallo de un ala y lo arrojó a la caja del dinero. Luego, el gallo tragó con avidez todo el dinero y dejó todas las cajas vacías. Luego salió y de ahí, no se sabe cómo ni por dónde, se acercó a la ventana del noble y volvió a empezar:
¡Kikirikí! Gran noble,
¡Mete dos centavos en la bolsa!
Después de todo lo que había pasado, el noble, viendo que no tenía nada que hacer, le arrojó la bolsa. El gallo la baja alegremente, se pone a trabajar y deja en paz al noble. Entonces todos los pájaros del patio, al ver la fuerza del gallo, lo siguieron, como si les pareciera una boda; y el noble miró inexpresivamente a los pájaros y dijo con un suspiro:
“Vete de una vez, pero ¡qué bueno que me deshice del lío!”
Pero el gallo caminaba enérgicamente, y los pájaros lo seguían, y caminaba por el camino, hasta que llegó a casa del anciano, y desde la puerta comenzó a cantar: "¡kikirikí! ¡kikirikí!" El anciano, al oír la voz del gallo, salió con alegría; y cuando miró a la puerta, ¿qué vio? ¡Su gallo era algo extraordinario! el elefante parecía una pulga al lado de este gallo; y luego, detrás de él, venían innumerables bandadas de pájaros, cada uno de los cuales era más hermoso. El anciano, al ver su gallo tan grande y rodeado de tantos animales, le abrió la puerta. Entonces el gallo le dijo:
"Maestro, venga aquí al medio del patio".
El anciano, rápido como un tonto, mira al suelo. El gallo entonces se posa allí, mueve sus alas con fuerza y de inmediato llena el patio y el huerto del anciano, además de los pájaros y rebaños de ganado; y en ese mismo sitio vierte un montículo de monedas que brillaban tanto al sol que deslumbraban. El anciano, al ver estas grandes riquezas, no sabía qué hacer de alegría, besaba repetidamente al gallo y lo acariciaba. Luego vino la abuela y cuando vio todo aquello se quebró.
- "Viejo", dijo avergonzada, "¡dame algunas monedas!"
- "¡Abuela, cuando te pedí huevos, ¿sabes lo que dijiste?
Ahora pega también a tu gallina, para que te traiga yemas; Así le hice al gallo, ya sabes de quién ¡y esto es lo que me trajo!”
Entonces, la abuela va al establo, desentierra a la gallina, le agarra la cola y la golpea. La pobre gallina, al escapar de las manos de su abuela, huye. Y mientras caminaba, encontró una cuenta y se la tragó. Luego regresa rápidamente a casa con la abuela, salta por encima de la verja, pasa rápidamente a su lado y se pone en el nido; y, después de una hora de estar sentada, salta del nido, agachándose. La abuela va rápidamente, para ver qué ha hecho la gallina… Y cuando mira en el nido, ¿Qué ve? La gallina había puesto una cuenta. La abuela, cuando ve que la gallina se ha burlado de ella, la atrapa y la golpea, la golpea, ¡hasta que la mata en la pelea! Y así, la abuela tacaña y loca se quedó muy pobre, aferrada al suelo. De ahora en adelante, comerá paciencia frita en lugar de huevos; ¡que se rió mucho de la gallina y la mató sin tener culpa, la pobre!
Sin embargo, el anciano se hizo muy rico; hizo grandes casas y hermosos jardines y vivió muy bien; le dio una gallina a la abuela, por lástima, y se llevó al gallo a todas partes detrás de él, con una cuenta de oro alrededor del cuello y zapatos amarillos y tacones en los talones.
--- O ---
Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:
– Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
– Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
– Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
– Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
– Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
– Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
– Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.
– Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
– Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu! cucurigu!" Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
– Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
– Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
– Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac!" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina… Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.
CATALINA LILIANA BULGARU. ENSEÑANZA SECUNDARIA. NIVEL 2
